Amalia Lică. Fata din autobuzul 335 care a ajuns în vârful lumii.
Last night - 2 August 2026 - I wasn’t watching a game. I was watching her.
I sat in front of the TV and watched Amalia Lică step onto the second place of the podium. I saw the medal. I saw the eyes that shone a little too bright. I saw the smile.
I don’t know what Amalia felt in that second. I have no way of knowing, and I won’t pretend that I do. But I know what I felt watching her. Because there is a kind of pain nobody has to explain to you. You recognise it. You see it in the way someone lifts their chin. In the way they applaud the winner. In the way they stay standing when their whole body is asking to fall apart.
The world saw a girl who took silver. I saw a girl who had earned the right to be there.
Who is Amalia Lică
Amalia Maria Lică is 17. She was born on 11 May 2009, in Bucharest. She trains at the ACS Dandri club, with coach Adriana Mitroi. And, impossible as it sounds for someone so young, she already has a record Romania hadn’t seen in rhythmic gymnastics for generations.
At 13, in Tel Aviv, she became the first gymnast in Romanian history to win junior European gold in an individual apparatus final. At 15, in Budapest, she won four gold medals - team, hoop, clubs, ribbon - becoming the first Romanian with four European titles in rhythmic gymnastics. And last year, in Rio de Janeiro, at the senior World Championships, she stepped onto the podium with silver in clubs. World silver medallist. Romania hadn’t won a world medal in rhythmic gymnastics in over three decades.
Then, at the end of 2025, her own federation, the Romanian Rhythmic Gymnastics Federation (FRGR), named her athlete of the year. Not as a surprise. As a confirmation.
These are numbers that sound like a film. But behind them there is no film. There is work.
From the child who danced around the house
Her story starts simply, almost ordinarily. She was five and dancing around the house, like any child. Her mother saw something in the way she moved and first took her to ballet, then to rhythmic gymnastics. At her first competition, a few months later, she won her first gold medal.
After that it stopped being a game. It was hoop. Then ribbon. Then clubs. Then more. At some point, somewhere along the way, the game turned into work. And the child who danced in the living room became the athlete the whole country now follows.
The girl from the 335 bus
And yet, if you look for Amalia away from the competition floor, you find her where you least expect.
In one interview she admitted, laughing, that she takes the 335 bus to school. That she can barely wake up in the morning, even with an alarm. That she is always tired. “I can barely wake up with an alarm, I admit it,” she said. “Usually I’m tired enough that I can’t wake up on my own.”
That is the part you don’t see on TV. The world silver medallist who struggles to get out of bed for school, exactly like the rest of us. And that is precisely what makes her, to me, even more impressive. Because she is not a robot built to win. She is a 17-year-old girl. Who gets tired. Who rides the bus. And who, between two stops, carries a whole country on her shoulders.
There are two images of Amalia I never want to separate. In one, a tired girl gets on the 335 bus to make it to class. In the other, the same girl steps onto the podium, in front of the world. For me, the champion does not exist without the girl on the bus.
The price you don’t see
There is a price you never see in the photo on the podium. Mornings that start too early. Evenings that end too late. Summers when the other kids count the days at the seaside, and you count the training sessions. Holidays that never come. A childhood measured not in free days, but in hours in the gym.
I know this because I live a version of the same life. Not at her level - let’s be clear, Amalia is a completely different category, and I don’t claim for a second to be where she is. But I’m close enough to the world she lives in to understand her. When my friends call me to go out, more often than not I put my backpack on and head to training. For my classmates, summer means sun, waves, fun. For me, more often than not, it means even more training, then training camps. We are kids who, honestly, don’t really know how to do anything other than work.
Medals have a weight. But none of them weighs as much as everything that had to be left behind to win it.
The kids who live the same life, in different gyms
Maybe that is one of the strangest kinds of loneliness in elite sport: the people who could understand you best are, most of the time, too busy fighting their own battle.
There are kids who live exactly the same life, but in different gyms. They carry their bags on the same mornings. They nurse the same injuries. They postpone the same holidays. They hide the same tiredness. And, without ever meeting, they understand each other.
Amalia is one of those kids. I am another. We don’t have the same record. We don’t have the same story. But we both know what a summer with barely any holiday looks like. And maybe there are people you admire for what they do, and people you come to admire for who they are. And sometimes, without noticing when it happened, the difference between the two stops mattering.
Silver is not a defeat
I want to say something about silver, because the way that word sounds sometimes bothers me.
The scoreboard said second place. But there are rankings no competition ever displays. How much you worked. How many mornings you lost. How much pain you carried without telling anyone. How many days you could have been anywhere else, but chose the gym. How many moments you wanted to stop, and kept going anyway.
Amalia knows both the joy and the wound. After her four golds at 15, she said something that stayed with me: “I feel very emotional and I don’t even really know what planet I’m on right now, but I know that at some point, in a few weeks, I’ll realise what I managed to do.” And about how she walks into a competition: “What matters is that the medal shines as brightly as possible. I have few nerves, but I try not to think about them and to use them constructively.”
That is not the language of a girl who is afraid. It is the language of someone who has learned to keep fear on a leash and turn it into energy. And when, sometimes, gold doesn’t come, she doesn’t hide. She applauds. She congratulates. She stands up. And she moves on. That, to me, is harder than winning.
What comes next: Frankfurt
And now comes the hardest part. Because Amalia doesn’t even have time to catch her breath.
On 12 August, in Frankfurt, at the Festhalle, the Rhythmic Gymnastics World Championships begin. Five days of competition, the best gymnasts on the planet, and the first gate towards the Los Angeles 2028 Olympic Games. The Rio world silver medallist returns to the biggest stage in the world. This time, not as a revelation. But as one of the gymnasts the world watches closely.
In these days, before Frankfurt, you don’t win titles. You win calm. You repeat the same movements endlessly, until the body does them on its own. You work on the mind, not just the muscles. Because at this level, the difference between gold and tears is often a one-second hesitation, a small slip in a catch. And the hardest thing an athlete has to do is not to be perfect. It is to trust that they are ready.
Amalia is ready. She has proven it too many times for it to still be a question.
I saw you
People love champions when they win. Few think of them on the evening they lose. I want to be one of those who stay - both when it’s gold, and when it isn’t.
Amalia, if this text ever reaches you, I want you to know one thing. To me, you are not just the girl the world sees stepping onto the podium. You are the girl who wakes up with difficulty, who rides the 335 bus, who gets tired, who gets scared and stands up anyway. And I, from my own gym, will keep following you and admiring you - not just for the medals you win, but for the girl you are when no one is watching.
Because you don’t have to always be gold to be priceless.
You are not a promise, Amalia. You are already history. And your most beautiful chapter, I believe, is only now being written.
Amalia Lică at a glance
| Full name | Amalia Maria Lică |
|---|---|
| Date of birth | 11 May 2009 |
| Place of birth | Bucharest, Romania |
| Sport | Rhythmic gymnastics |
| Club | ACS Dandri |
| Coach | Adriana Mitroi |
| European titles | Junior European champion (2022, 2024) |
| Best result | Senior World silver medallist (Rio 2025, clubs) |
| Next competition | World Championships, Frankfurt, 12-16 August 2026 |
Sources
FIG - profilul oficial al Amaliei Lică (gymnastics.sport)
European Gymnastics - trei titluri individuale la Budapesta 2024
AGERPRES - cea mai bună sportivă a anului 2025
ProSport - interviul despre autobuzul 335
Euronews - patru medalii de aur la Budapesta
FIG - Campionatele Mondiale 2026, Frankfurt
About this article: documented exclusively from official sources, public statements and results from international competitions, plus the author’s personal perspective as a young athlete. Photos: press materials and public sources; rights belong to their respective owners.
Ieri seară - 2 august 2026 - nu m-am uitat la un meci. M-am uitat la ea.
Stăteam în fața televizorului și o priveam pe Amalia Lică urcând pe treapta a doua a podiumului. Am văzut medalia. Am văzut ochii care străluceau puțin prea tare. Am văzut zâmbetul.
Nu știu ce a simțit Amalia în secunda aceea. N-am cum să știu, și nici nu vreau să mă prefac că știu. Dar știu ce am simțit eu privind-o. Pentru că există o durere pe care nu trebuie să ți-o explice nimeni. O recunoști. O vezi în felul în care cineva își ridică bărbia. În felul în care aplaudă câștigătoarea. În felul în care rămâne dreaptă, când tot corpul îi cere să se prăbușească.
Lumea a văzut o fată care a luat argintul. Eu am văzut o fată care și-a câștigat dreptul de a fi acolo.
Cine este Amalia Lică
Amalia Maria Lică are 17 ani. S-a născut pe 11 mai 2009, la București. Se antrenează la clubul ACS Dandri, cu antrenoarea Adriana Mitroi. Și, deși pare imposibil pentru cineva atât de tânăr, are deja un palmares pe care România nu l-a mai avut în gimnastica ritmică de generații.
La 13 ani, la Tel Aviv, a devenit prima gimnastă din istoria României care a câștigat aur european de junioare la o probă individuală. La 15 ani, la Budapesta, a luat patru medalii de aur - echipe, cerc, măciuci, panglică - și a devenit prima româncă cu patru titluri europene la ritmică. Iar anul trecut, la Rio de Janeiro, la Campionatele Mondiale de senioare, a urcat pe podium cu argintul la măciuci. Vicecampioană mondială. România nu mai luase o medalie mondială la ritmică de peste trei decenii.
Iar la finalul lui 2025, propria federație, Federația Română de Gimnastică Ritmică (FRGR), a numit-o cea mai bună sportivă a anului. Nu ca pe o surpriză. Ca pe o confirmare.
Sunt cifre care par dintr-un film. Dar în spatele lor nu e niciun film. E muncă.
De la copilul care dansa prin casă
Povestea ei începe simplu, aproape banal. Avea cinci ani și dansa prin casă, așa cum face orice copil. Mama ei a văzut ceva în felul în care se mișca și a dus-o întâi la balet, apoi la gimnastică ritmică. La primul concurs, câteva luni mai târziu, a luat prima medalie de aur.
De atunci n-a mai fost joacă. A fost cerc. Apoi panglică. Apoi măciuci. Apoi și mai mult. La un moment dat, undeva pe drum, jocul s-a transformat în muncă. Și copilul care dansa prin sufragerie a devenit sportiva pe care o urmărește azi toată lumea.
Fata din autobuzul 335
Și totuși, dacă o cauți pe Amalia dincolo de covor, o găsești acolo unde nu te-ai aștepta.
Într-un interviu, a recunoscut râzând că merge la liceu cu autobuzul 335. Că de-abia se trezește dimineața, chiar și cu alarma. Că e mereu obosită. „De-abia mă trezesc cu alarmă, recunosc", a spus ea. „În general, sunt suficient de obosită și nu reușesc să mă trezesc singură."
Asta e partea pe care n-o vezi la televizor. Vicecampioana mondială care se chinuie să se dea jos din pat pentru școală, exact ca noi toți. Și tocmai asta o face, pentru mine, și mai impresionantă. Pentru că nu e un robot construit să câștige. E o fată de 17 ani. Care obosește. Care merge cu autobuzul. Și care, între două stații, duce pe umeri o țară întreagă.
Există două imagini ale Amaliei pe care eu nu vreau să le despart niciodată. Într-una, o fată obosită urcă în autobuzul 335 ca să ajungă la ore. În cealaltă, aceeași fată urcă pe podium, în fața lumii. Pentru mine, campioana nu există fără fata din autobuz.
Prețul pe care nu-l vezi
Există un preț pe care nu-l vezi niciodată în fotografia de pe podium. Dimineți începute prea devreme. Seri terminate prea târziu. Veri în care ceilalți copii numără zilele la mare, iar tu numeri antrenamentele. Vacanțe care nu mai vin. O copilărie care nu se măsoară în zile libere, ci în ore de sală.
Eu știu asta pentru că trăiesc o variantă a aceleiași vieți. Nu la nivelul ei - să fim clari, Amalia e cu totul altă categorie, iar eu nu pretind nicio secundă că sunt acolo unde e ea. Dar sunt destul de aproape de lumea în care trăiește ca să o înțeleg. Când mă sună prietenii să ieșim, de multe ori eu îmi iau ghiozdanul în spate și plec la antrenament. Pentru colegii mei, vara înseamnă soare, valuri, distracție. Pentru mine, de multe ori, înseamnă și mai multe antrenamente, apoi cantonamente. Suntem niște copii care, sincer, nu prea știm să facem altceva decât să muncim.
Medaliile au o greutate. Dar niciuna nu cântărește cât tot ce a trebuit lăsat în urmă ca să fie câștigată.
Copiii care trăiesc aceeași viață, în săli diferite
Poate că asta e una dintre cele mai ciudate singurătăți ale sportului de performanță: oamenii care te-ar putea înțelege cel mai bine sunt, de cele mai multe ori, prea ocupați să-și ducă propria luptă.
Sunt copii care trăiesc exact aceeași viață, dar în săli diferite. Își cară gențile în aceleași dimineți. Își îngrijesc aceleași răni. Își amână aceleași vacanțe. Își ascund aceeași oboseală. Și, fără să se cunoască, se înțeleg.
Amalia e unul dintre acei copii. Eu sunt altul. Nu avem același palmares. Nu avem aceeași poveste. Dar știm amândoi cum arată o vară în care nu prea există vacanță. Și poate că există oameni pe care îi admiri pentru ceea ce fac, și oameni pe care ajungi să-i admiri pentru ceea ce sunt. Iar uneori, fără să-ți dai seama când s-a întâmplat, diferența dintre cele două începe să nu mai conteze.
Argintul nu e o înfrângere
Vreau să spun ceva despre argint, pentru că mă deranjează cum sună cuvântul ăsta uneori.
Pe tabelă a scris locul doi. Dar există clasamente pe care nicio competiție nu le afișează. Cât ai muncit. Câte dimineți ai pierdut. Câte dureri ai dus fără să spui nimănui. Câte zile în care ai fi putut fi oriunde altundeva, dar ai ales sala. Câte momente în care ai vrut să te oprești și totuși ai continuat.
Amalia știe ce înseamnă și bucuria, și rana. După cele patru aururi de la 15 ani, a spus ceva ce mi-a rămas în minte: „Mă simt foarte emoționată și nici nu prea știu pe ce planetă sunt în momentul de față, dar știu că la un moment dat, peste câteva săptămâni, o să-mi dau seama ce am reușit să fac." Iar despre felul în care intră în concurs: „Important este să fie o medalie cât mai strălucitoare. Am puține emoții, dar încerc să nu mă gândesc la ele și să le folosesc constructiv."
Asta nu e limbajul unei fete care se teme. E limbajul cuiva care a învățat să-și țină frica în frâu și s-o transforme în energie. Iar când, uneori, nu iese aurul, ea nu se ascunde. Aplaudă. Felicită. Se ridică. Și merge mai departe. Aia, pentru mine, e mai greu decât să câștigi.
Ce urmează: Frankfurt
Și acum vine partea cea mai grea. Pentru că Amalia nu are timp nici măcar să-și tragă sufletul.
Pe 12 august, la Frankfurt, în Festhalle, încep Campionatele Mondiale de gimnastică ritmică. Cinci zile de concurs, cele mai bune gimnaste ale planetei, și prima poartă către Jocurile Olimpice de la Los Angeles 2028. Vicecampioana mondială de la Rio se întoarce pe cea mai mare scenă a lumii. De data asta, nu ca o revelație. Ci ca una dintre gimnastele pe care lumea le privește cu atenție.
În zilele astea, până la Frankfurt, nu se câștigă titluri. Se câștigă liniște. Se repetă la nesfârșit aceleași mișcări, până când corpul le face singur. Se lucrează la cap, nu doar la mușchi. Pentru că la nivelul ăsta, diferența dintre aur și lacrimi e adesea o ezitare de o secundă, o mică scăpare într-o prindere. Iar cel mai greu lucru pe care trebuie să-l facă un sportiv nu e să fie perfect. E să aibă încredere că e pregătit.
Amalia e pregătită. A demonstrat-o de prea multe ori ca să mai fie o întrebare.
Te-am văzut
Oamenii iubesc campionii când câștigă. Puțini se gândesc la ei în seara în care pierd. Eu vreau să fiu dintre cei care rămân - și când e aur, și când nu e.
Amalia, dacă ajunge textul ăsta la tine, vreau să știi un singur lucru. Pentru mine, nu ești doar fata pe care o vede lumea urcând pe podium. Ești fata care se trezește greu, care merge cu autobuzul 335, care obosește, căreia îi e frică și care se ridică oricum. Iar eu, din sala mea, o să continui să te urmăresc și să te admir - nu doar pentru medaliile pe care le câștigi, ci pentru fata care ești atunci când nimeni nu se uită.
Pentru că nu trebuie să fii mereu de aur ca să fii de neprețuit.
Nu ești o promisiune, Amalia. Ești deja istorie. Iar cel mai frumos capitol al tău, cred eu, abia acum se scrie.
Amalia Lică pe scurt
| Nume complet | Amalia Maria Lică |
|---|---|
| Data nașterii | 11 mai 2009 |
| Locul nașterii | București, România |
| Sport | Gimnastică ritmică |
| Club | ACS Dandri |
| Antrenoare | Adriana Mitroi |
| Titluri europene | Campioană europeană de junioare (2022, 2024) |
| Cea mai mare performanță | Vicecampioană mondială la senioare (Rio 2025, măciuci) |
| Următoarea competiție | Campionatele Mondiale, Frankfurt, 12-16 august 2026 |
Surse
FIG - profilul oficial al Amaliei Lică (gymnastics.sport)
European Gymnastics - trei titluri individuale la Budapesta 2024
AGERPRES - cea mai bună sportivă a anului 2025
ProSport - interviul despre autobuzul 335
Euronews - patru medalii de aur la Budapesta
FIG - Campionatele Mondiale 2026, Frankfurt
Despre acest articol: documentat exclusiv din surse oficiale, declarații publice și rezultate din competiții internaționale, la care se adaugă perspectiva personală a autorului ca tânăr sportiv. Fotografii: materiale de presă și surse publice; drepturile aparțin deținătorilor respectivi.
Frequently asked questions
Who is Amalia Lică?
How old is Amalia Lică?
What has Amalia Lică won?
What club does Amalia Lică train at?
When are the 2026 World Championships?
Who wrote this article?
Întrebări frecvente
Cine este Amalia Lică?
Câți ani are Amalia Lică?
Ce a câștigat Amalia Lică?
La ce club se antrenează Amalia Lică?
Când sunt Campionatele Mondiale din 2026?
Cine a scris acest articol?
