Parent, stop! Are you watching your child, or your own failed dream?
I am seventeen and a half years old and I have been playing basketball since I was four and a half.
Thirteen years on the court. Hundreds of games. Dozens of training camps. I have played on polished hardwood floors that were slippery as ice, on cracked concrete, on asphalt at the seaside under the August sun, in loud arenas with packed stands and in gyms where you were afraid to fall. I have seen every kind of venue, every kind of coach, every kind of team.
And in all those years, one thing has remained constant — regardless of the gym, the city, the level of competition.
The stands.
I am not writing this about all parents. I am writing about the ones I have seen. The ones I will not forget. The ones whose shouting drowned out our coach while my teammates and I tried to hear his instructions. The ones who brought into sport exactly what sport is supposed to eliminate: hatred, pressure, shame, and their own unresolved ego.
I am writing this for every teammate who has cried in the locker room after a game.
Not because we lost. But because he knew what was waiting for him in the car on the way home.
The stands are no longer stands. They have become psychological battlegrounds.
I have stood in line waiting to enter the court and heard a parent shouting at his eleven-year-old son, from the stands, before the game had even started: " If you don't score ten points today, you lose your phone for a month." The boy walked onto the court with a white face. He didn't score a single point. Not because he couldn't.
Because he was too afraid to try.
That is not motivation. That is emotional abuse with a game ticket.
I have seen parents hurl insults at referees in front of their seven-year-old children. I have seen a father stand up in the stands and start screaming at a child from the opposing team — a nine-year-old — because that child was defending his son too closely. I have seen parents from two different sets of stands exchange insults with a violence you wouldn't want at any stadium, let alone in a gym where ten-year-olds are playing.
And perhaps most painfully, I have seen children who don't look at their coach during the game. They look at their parent. They wait for a signal. They wait for approval. Or worse — they try to avoid making eye contact altogether.
Research conducted by Harwood and Knight, published in Psychology of Sport and Exercise, is unambiguous: excessive parental pressure is not associated with better performance. It is associated with competitive anxiety, declining intrinsic motivation, and early dropout from sport.
This is not an opinion. It is a scientifically documented fact.
And yet in Romania, the behavior in the stands is tolerated. It is normalized. It is even tacitly encouraged by a system that regulates nothing and sanctions no one.
Your child is NOT living their dream. They are living your failed one.
I want to say this clearly, even if it hurts: in far too many cases, the child is not playing the sport they want to play. They are playing the sport their parent never managed to play.
The unfulfilled dreams of adults are transferred — forcibly — onto the shoulders of children who are six, eight, ten years old. And when the child does not perform according to expectations, they are not supported. They are criticized, compared, humiliated.
"Why didn't you pass?" "Why did you shoot from there?" "Why can't you be more like X?" "At your age I was much better than you."
Research by Jacobs and Eccles, published in the volume Intrinsic and Extrinsic Motivation, demonstrated that a young person's perception of their own abilities is directly linked to the messages they receive from their parent. When those messages are negative, comparative, and devastating — the child internalizes exactly that. Not as something to improve upon. As a truth about who they are.
And after five, six, seven years of "sport," we wonder why that child quits. Or worse, they stay — but they become an anxious, insecure adolescent, dependent on external validation, unable to make a decision on the court without first checking the stands.
Sport psychologist Predoiu, in his work "The Psychology of Sport — Maximizing Athletic Performance," emphasizes that the primary goal of an adolescent athlete is to reach their own personal objectives — not their parent's. Only then will they genuinely enjoy sport, feel successful, and aim higher. But this requires a parent who understands the difference between succeeding and winning. It requires a parent who listens instead of commanding.
Too few of the parents I have seen in the stands have ever understood that difference.
Less than 1% will reach elite performance. But that doesn't mean the rest have failed.
The international statistics in sport psychology are ruthless: fewer than 1% of children who begin a sport will reach genuine high-level performance.
That is not a discouraging figure. It is a reality that every parent must internalize before they open their mouth in the stands.
Sport is not only about champions. It is about discipline, health, friendship, character, and resilience. Research by Fraser-Thomas, Cote, and Deakin, published in Psychology of Sport and Exercise, demonstrates that those who remain in sport long-term are the ones who found joy and meaning in it — not those who survived their parents' pressure.
But in Romania, this truth is systematically ignored. Everything is reduced to the score, the trophy, the post on social media. The parent does not bring their child to sport because they want to raise a well-rounded human being. They bring them because they want something to brag about. Because they want social validation. Because it feeds their own self-esteem.
And the child becomes an instrument. Not an individual.
Bandura's Social Learning Theory is explicit: the family is a powerful behavioral model. If a parent communicates to their child that their worth as a person depends on the scoreboard after a game, that child will internalize exactly that. For years. Sometimes for life.
Coaches who stay silent are not neutral. They are complicit.
I cannot speak only about parents and leave the coach unaccountable. That would not be honest.
I have seen coaches who know exactly what is happening in the stands and choose to say nothing. Not out of powerlessness. Out of financial calculation. The parent pays the monthly club fee. The parent might sponsor equipment or a training camp. The parent "matters" in the informal power structure of the club.
I have seen players put in the starting lineup not because they are better, but because their father "supports" the club financially. I have seen talented, hardworking, dedicated children sitting on the bench week after week while others play because their family's budget covers certain needs of the organization.
That is not selection. That is corruption at the level of minors.
And every compromise of this kind sends a devastating message to the entire team: hard work doesn't matter. Merit is not the criterion. Connections and money are what count. And when children understand this — and they do understand it, because they see everything — something dies inside them. The motivation to train genuinely, to give everything, to believe that effort leads to results.
Jowett and Timson-Katchis demonstrated, in research published in The Sport Psychologist, that the social network surrounding an athlete — including parents and coaches — directly influences the quality of the coach-athlete relationship and, by extension, performance. When that network is dysfunctional, the entire system becomes contaminated.
A coach who does not protect their athletes from parental abuse is no longer a coach.
They are a monthly fee administrator.
What a toxic environment truly produces: not dropout, but wounds
There is a truth that the Romanian sports system does not want to hear.
A child does not quit sport because it is hard.
They quit because sport has become a source of fear, not of joy.
And in the vast majority of cases, that transformation does not come from the game itself. It comes from what happens in the stands, in the car on the way home, at the dinner table, in comparisons made with other children, in expectations imposed on a body and a soul that are not yet ready to carry them.
Researchers Darling and Steinberg, in a landmark study published in Psychological Bulletin, demonstrated that the authoritarian parenting style — characterized by excessive control, rigid expectations, and a lack of emotional support — is associated with heightened anxiety and declining intrinsic motivation in young athletes. The impact is most pronounced precisely during adolescence, when the child's natural need for autonomy comes into direct conflict with rigid parental control.
Holt, Tamminen, and collaborators, in their study published in Psychology of Sport and Exercise, documented that excessive and inappropriate parental involvement in sport generates elevated levels of stress and negatively affects the athlete's ability to develop healthy relationships with teammates and coaches. In other words, the toxic parent does not only destroy performance. They destroy the social fabric. They damage mental health.
From the extended training camps where I spent nights alongside my teammates, I have listened to stories that some of them would never tell at home. Pressure. Shame. Fear of disappointing. Tears held back until the lights go out. Children aged fourteen, fifteen, sixteen carrying on their shoulders not their own dream but someone else's.
There is no sport psychologist at any of the clubs I have played for. There is no emotional support program. There is no one whose job it is to listen.
Sports federations, the National Sports Agency, the Romanian Olympic Committee — total absence, full complicity.
Where are the institutional structures of Romanian sport in all of this?
Where is the Romanian Basketball Federation with a real code of conduct for parents?
Where are the sanctions for abusive behavior in the stands?
Where are the parental sports education programs?
Where is the sport psychologist as a basic structural requirement in any affiliated club?
Silence.
A phenomenon this widespread, this scientifically documented, this visible to anyone who has ever sat in a Romanian sports venue — is treated by the institutions of Romanian sport as if it does not exist. There are no national programs. There are no enforced regulations. There are no real sanctions.
And this absence is not neutral. It is institutional complicity. When you fail to regulate an abuse, you validate it.
Other national sports systems have understood this for a long time. In the Nordic countries, extensively documented in the specialist literature for their model of balanced parental involvement, parents are integrated into formal sports education programs before they are permitted to attend competitive events. Not as a restriction. As a standard of good practice.
In the United States, organizations such as the Positive Coaching Alliance have developed national programs dedicated to educating parents of young athletes, based on validated research by Smoll and Smith on youth sport psychology. These programs are not optional. They are part of the agreement a parent signs when they enroll their child in organized sport.
In Romania, the only thing a parent signs is a medical consent form.
What must change — and cannot wait any longer
I do not come only with accusations. I come with answers.
First: mandatory national programs for parental sports education must be introduced — not optional, not symbolic, but with verified participation and real consequences for non-compliance. Harwood and Knight, in their position paper published in Psychology of Sport and Exercise, are explicit: parenting expertise in sport is not innate. It is learned. And if it is not learned, the child pays the price.
Second: every sports club must adopt and enforce a parent code of conduct, with clear and escalating sanctions for abusive behavior in the stands — from formal warnings to access bans. Not principles printed nicely on a wall. Rules with teeth.
Third: coaches must be trained not only technically but also psychologically, to manage their relationship with parents and to protect athletes when no one else will. Research by O'Rourke and Smith, published in the Journal of Applied Sport Psychology, demonstrates that the parent-coach-athlete triangle is directly linked to young athletes' self-esteem, performance anxiety, and autonomous motivation. The coach is not only the person who builds tactics. They are the person who protects the environment.
Fourth: a sport psychologist must become a mandatory component of the structure of any club with junior sections — not a luxury for elite teams, but a basic requirement for anyone working with children. Deci and Ryan, through Self-Determination Theory, demonstrated that the fulfillment of fundamental psychological needs — autonomy, competence, and relatedness — is essential for intrinsic motivation and sustainable performance. Without professional psychological support, these needs are systematically left unmet.
And perhaps most importantly: parents must understand, once and for all, that their role is not to coach, referee, or provide running commentary. Their role is to be present, to love, and to support — regardless of the score. That is all. Nothing more. Fredricks and Eccles, in their research on socialization through sport, demonstrated that unconditional emotional support from a parent is the single strongest predictor of continuity and joy in sport. Not expectations. Not pressure.
Unconditional love.
I am Nicholas Carstoiu, competitive athlete, student at the Romanian-Finnish High School, youth activist involved in mental health and children's rights projects, and member of the Children's Board of Romania supported by UNICEF — and I grew up inside this system.
I have seen the joy of sport. I have also seen how it is destroyed. I am not writing from theory. I am writing from locker rooms, training camps, stands, and the eyes of my teammates.
Sport is supposed to build people. Not break them before they become.
Parent — the next time you open your mouth in the stands, ask yourself one single question: am I doing this for them, or for me?
An honest answer to that question is all you need to start changing something.
BIBLIOGRAPHY
- Harwood, C. G., & Knight, C. J. (2015). Parenting in youth sport: A position paper on parenting expertise. Psychology of Sport and Exercise, 16, 24–35. https://doi.org/10.1016/j.psychsport.2014.03.001
- Deci, E. L., & Ryan, R. M. (2000). The "what" and "why" of goal pursuits: Human needs and the self-determination of behavior. Psychological Inquiry, 11(4), 227–268.
- Fraser-Thomas, J., Cote, J., & Deakin, J. (2008). Understanding dropout and prolonged engagement in adolescent competitive sport. Psychology of Sport and Exercise, 9(5), 645–662. https://doi.org/10.1016/j.psychsport.2007.08.003
- Holt, N. L., Tamminen, K. A., Black, D. E., Sehn, Z. L., & Wall, M. P. (2008). Parental involvement in competitive youth sport settings. Psychology of Sport and Exercise, 9(5), 663–685. https://doi.org/10.1016/j.psychsport.2007.08.001
- Jowett, S., & Timson-Katchis, M. (2005). Social networks in sport: The influence of parents on the coach–athlete relationship. The Sport Psychologist, 19(3), 267–287. https://doi.org/10.1123/tsp.19.3.267
- Darling, N., & Steinberg, L. (2017). Parenting style as context: An integrative model. In Interpersonal Development (pp. 161–170). https://doi.org/10.4324/9781351153683-8
- Jacobs, J. E., & Eccles, J. S. (2000). Parents, task values, and real-life achievement-related choices. In Intrinsic and extrinsic motivation: The search for optimal motivation and performance (pp. 405–439). Academic Press.
- Fredricks, J. A., & Eccles, J. S. (2005). Family socialization, gender, and sport motivation and involvement. Journal of Sport and Exercise Psychology, 27(1), 3–31. https://doi.org/10.1123/jsep.27.1.3
- O'Rourke, D., Smith, R. E., Smoll, F. L., & Cumming, S. (2014). Relations of parent- and coach-initiated motivational climates to young athletes' self-esteem, performance anxiety, and autonomous motivation. Journal of Applied Sport Psychology, 26(4), 395–408.
- Predoiu, R. (2016). The Psychology of Sport — Maximizing Athletic Performance. Polirom, Bucharest.
- Bandura, A. (1977). Social Learning Theory. Prentice-Hall.
Am 17 ani și jumătate și joc baschet de la 4 ani și jumătate.
Treisprezece ani pe teren. Sute de meciuri. Zeci de cantonamente. Am jucat pe parchet lucios ca oglinda, pe beton crăpat, pe asfalt la malul mării sub soarele de iunie-iulie, în săli cu tribune zgomotoase și în locuri în care ți-era frică să cazi. Am văzut tot felul de săli, tot felul de antrenori, tot felul de echipe.
Și în toți acești ani, un singur lucru a rămas constant, indiferent de sală, de oraș, de nivel de competiție.
Tribunele.
Nu scriu asta despre toți părinții. Scriu despre cei pe care i-am văzut. Cei pe care nu îi voi uita. Cei ale căror țipete le-am auzit în timp ce eu și colegii mei încercam să ne auzim antrenorul. Cei care au adus în sport exact ce sportul ar trebui să elimine: ura, presiunea, rușinea și ego-ul lor neterminat.
Scriu acest articol pentru fiecare coleg din vestiarul meu care a plâns după un meci.
Nu pentru că am pierdut. Ci pentru că știa ce îl așteaptă în mașină, pe drumul spre casă.
Tribunele nu mai sunt tribune. Au devenit câmpuri de luptă psihologică
Am stat la rând să intre echipa pe teren și am auzit un părinte strigând la fiul său de 11 ani, de la tribună, înainte ca meciul să înceapă: „Dacă nu dai zece puncte azi, nu mai ai telefon o lună.” Copilul a intrat pe teren cu fața albă. N-a dat niciun punct. Nu pentru că nu a putut.
Ci pentru că i-a fost frică să încerce.
Asta nu este motivație. Este abuz emoțional servit cu bilet de intrare la meci.
Am văzut părinți care au înjurat arbitri de față cu copiii lor de șapte ani. Am văzut un tată care s-a ridicat din tribună și a început să țipe la un copil din echipa adversă — un copil de nouă ani — pentru că acesta îl marca strâns pe fiul său. Am văzut părinți din două galerii care s-au înjurat între ei cu o violență pe care nu ai vrea-o în niciun stadion, darămite într-o sală în care joacă copii de zece ani.
Și, poate cel mai dureros, am văzut copii care nu se uită la antrenor în timpul jocului. Se uitau la părinte. Așteaptă semnal. Așteaptă aprobare. Sau, mai rău, încearcă să evite privirea.
Cercetarea condusă de Harwood și Knight, publicată în Psychology of Sport and Exercise, este clară: presiunea parentală excesivă nu este asociată cu performanță mai bună. Este asociată cu anxietate competițională, scăderea motivației intrinseci și abandon sportiv timpuriu.
Nu e o opinie. E un fapt documentat științific.
Și totuși, în România, comportamentul din tribune este tolerat. Este normalizat. Este chiar încurajat tacit de un sistem care nu reglementează nimic și nu sancționează pe nimeni.
Copilul tău NU trăiește visul lui. Trăiește visul tău ratat
Vreau să spun acest lucru clar, chiar dacă doare: în foarte multe cazuri, copilul nu face sportul pe care și-l dorește. Face sportul pe care părintele nu a reușit să îl facă.
Visurile neimplinite ale adulților sunt mutate, forțat, pe umerii unor copii de șase, opt, zece ani. Iar când copilul nu performează conform așteptărilor, nu este susținut. Este criticat, comparat, umilit.
„De ce nu ai dat pasa?” „De ce ai aruncat de acolo?” „De ce nu ești ca X?” „Eu la vârsta ta eram mult mai bun.”
Cercetările lui Jacobs și Eccles, publicate în volumul Intrinsic and Extrinsic Motivation, au demonstrat că percepția unui tânăr asupra propriilor abilități este direct legată de mesajele primite de la părinte. Când acele mesaje sunt negative, comparative, devastatoare — copilul internalizează exact asta. Nu ca pe o lecție de îmbunătățit. Ca pe un adevăr despre sine.
Și după cinci, șase, șapte ani de „sport”, ne mirăm că acel copil renunță. Sau, mai rău, rămâne — dar devine un adolescent anxios, nesigur, dependent de validare externă, incapabil să ia o decizie pe teren fără să se uite în tribună.
Psihologul sportiv Predoiu, în lucrarea „Psihologia sportului — Maximizarea performanței sportive”, subliniază că obiectivul prioritar al unui sportiv adolescent este să își atingă scopurile personale — nu pe ale părintelui. Doar atunci se va bucura cu adevărat de sport, va simți că are succes și va ținti mai sus. Dar asta presupune ca părintele să înțeleagă diferența dintre a reuși și a învinge. Presupune să existe un părinte care să asculte, nu să comande.
Prea puțini dintre cei pe care i-am văzut în tribune au înțeles această diferență.
Sub 1% ajung la performanță. Dar asta nu înseamnă că restul au pierdut
Statisticile internaționale în domeniul psihologiei sportului sunt nemiloase: sub 1% dintre copiii care încep un sport ajung la performanță reală de nivel înalt.
Asta nu e o cifră descurajatoare. Este o realitate pe care fiecare părinte trebuie să o internalizeze înainte să deschidă gura în tribună.
Sportul nu este doar despre campioni. Este despre disciplină, sănătate, prietenie, caracter, reziliență. Cercetările lui Fraser-Thomas, Cote și Deakin, publicate în Psychology of Sport and Exercise, demonstrează că cei care rămân în sport pe termen lung sunt cei care au găsit în el o sursă de bucurie și de sens — nu cei care au supraviețuit presiunii părinților.
Dar în România, acest adevăr este ignorat sistematic. Totul este redus la scor, la trofee, la tinichele de gât, la poza de pe Facebook. Părintele nu își duce copilul la sport pentru că vrea să crească un om echilibrat. Îl duce ca să aibă cu ce să se laude. Ca să existe o validare socială. Ca să îi crească lui stima de sine proprie.
Iar copilul devine instrument. Nu individ.
Teoria lui Bandura privind învățarea socială este explicită: familia este un model puternic de comportament. Dacă părintele îi transmite copilului că valoarea lui ca om depinde de scorul de după meci, acel copil va internaliza exact asta. Ani de zile. Uneori, toată viața.
Antrenorii care tac nu sunt neutri. Sunt complici
Nu pot să vorbesc numai despre părinți și să îl las pe antrenor nevinovat. Nu e cinstit.
Am văzut antrenori care știu exact ce se întâmplă în tribune și aleg să nu spună nimic. Nu din neputință. Din calcul financiar. Părintele plătește cotizația lunară. Părintele poate sponsoriza un echipament sau un cantonament. Părintele „contează” în structura de putere informală a clubului.
Am văzut jucători promovați în primul cinci nu pentru că sunt mai buni, ci pentru că tatăl lor „ajută” clubul. Am văzut copii talentați, muncitori, dedicați, care stau pe bancă săptămână după săptămână, în timp ce alții joacă pentru că bugetul familiei lor acoperă anumite nevoi ale clubului.
Asta nu este selecție. Este corupție la nivel de minori.
Și fiecare compromis de acest tip transmite un mesaj devastator echipei întregi: munca nu contează. Meritul nu este criteriul. Relațiile și banii contează. Iar când copiii înțeleg asta — și îl înțeleg, pentru că ei văd tot — ceva moare în ei. Motivația de a se antrena cu adevărat, de a da tot, de a crede că efortul conduce la rezultat.
Jowett și Timson-Katchis au demonstrat, în cercetările publicate în The Sport Psychologist, că rețeaua socială din jurul sportivului — inclusiv părinții și antrenorii — influențează direct calitatea relației antrenor-sportiv și, prin extensie, performanța. Când această rețea este disfuncțională, întregul sistem se contaminează.
Un antrenor care nu își protejează sportivii de abuzul parental nu mai este antrenor.
Este administrator de cotizații lunare.
Ce produce cu adevărat un mediu toxic: nu abandon, ci răni
Trebuie să spun un adevăr pe care sistemul de sport din România nu vrea să îl audă.
Un copil nu abandonează sportul pentru că este greu.
Abandonează pentru că sportul a devenit o sursă de frică, nu de bucurie.
Iar în marea majoritate a cazurilor, această transformare nu vine din jocul în sine. Vine din ceea ce se întâmplă în tribună, în mașină după meci, la masa de seară, în comparațiile făcute cu alți copii, în așteptările impuse unui trup și unui suflet care nu sunt încă pregatite să le poarte.
Cercetătorii Darling și Steinberg, într-un studiu landmark publicat în Psychological Bulletin și reeditat în 2017, au demonstrat că stilul parental autoritar — caracterizat prin control excesiv, așteptări rigide și lipsa suportului emoțional — este asociat cu nivele crescute de anxietate și scăderea motivației intrinseci la tinerii sportivi. Impactul este cel mai pronunțat exact în adolescență, când nevoia de autonomie a copilului intră în conflict direct cu controlul parental.
Holt, Tamminen și colaboratorii lor, în studiul publicat în Psychology of Sport and Exercise, au documentat că implicarea parentală excesivă și inadecvată în sport generează niveluri crescute de stres și afectează negativ capacitatea sportivului de a dezvolta relații sănătoase cu colegii și antrenorii. Cu alte cuvinte, părintele toxic nu distruge doar performanța. Distruge și socialul. Distruge și sănătatea mintală.
Din cantonamentele prelungite în care am petrecut nopți după nopți alături de colegii mei, am ascultat povești pe care unii dintre ei nu le-ar spune niciodată acasă. Presiune. Rușine. Frica de a dezamăgi. Lacrimi reținute până după ce luminile se sting. Copii de 14, 15, 16 ani purtând pe umeri nu visul lor, ci visul altcuiva.
Nu există psiholog sportiv în niciun club dintre toate în care am jucat. Nu există program de suport emoțional. Nu există nimeni care să asculte.
Federațiile, Agenția Națională pentru Sport, Comitetul Olimpic — absență totală, complicitate deplină
Unde sunt structurile instituționale ale sportului românesc în toată această poveste?
Unde este Federația Română de Baschet cu un cod de conduită real pentru părinți?
Unde sunt sancțiunile pentru comportamentele abuzive în tribune?
Unde sunt programele de educație parentală sportivă?
Unde este psihologul sportiv în structura de bază a oricărui club afiliat?
Tăcere.
Un fenomen atât de răspândit, atât de documentat științific, atât de vizibil pentru oricine a stat vreodată într-o sală de sport cu părinți români — este tratat de instituțiile sportului românesc ca și cum nu ar exista. Nu există programe naționale. Nu există regulamente aplicate. Nu există sancțiuni reale.
Iar această absență nu este neutră. Este complicitate instituțională. Când nu reglementezi un abuz, îl validezi.
Alte federații și sisteme sportive naționale au înțeles de mult acest lucru. În țările nordice, documentate extensiv în literatura de specialitate prin modelul lor de implicare parentală echilibrată, părinții sunt integrați în programe formale de educație sportivă înainte să li se permită să fie prezenți în tribune în contextul competițional. Nu ca restricție. Ca normă de bună practică.
În Statele Unite, organizații ca Positive Coaching Alliance au dezvoltat programe naționale dedicate educației părinților sportivilor, bazate pe cercetări validate ale lui Smoll și Smith, publicate în lucrările lor despre psihologia sportului pentru tineri. Aceste programe nu sunt opționale. Sunt parte din contractul pe care îl semnează un părinte atunci când își înscrie copilul într-un program sportiv organizat.
În România, singurul lucru pe care îl semnează un părinte este un formular de acord medical.
Ce trebuie să se schimbe — și nu poate mai aștepta
Nu vin doar cu acuzații. Vin cu răspunsuri.
În primul rând, trebuie introduse programe naționale obligatorii de educație parentală în sport — nu opționale, nu simbolice, ci cu participare verificată și cu consecințe reale în cazul absenței. Harwood și Knight, în poziția lor publicată în Psychology of Sport and Exercise, sunt expliciți: expertiza parentală în sport nu este înnăscută. Se învață. Și dacă nu se învață, copilul plătește prețul.
În al doilea rând, fiecare club sportiv trebuie să adopte și să aplice un cod de conduită pentru părinți, cu sancțiuni clare și progresive pentru comportamentele abuzive în tribune — de la avertisment până la interzicerea accesului. Nu principii scrise frumos pe un panou. Reguli cu dinți.
În al treilea rând, antrenorii trebuie formați nu doar tehnic, ci și psihologic, pentru a gestiona relația cu părinții și pentru a proteja sportivul atunci când nimeni altcineva nu o face. Cercetările lui O’Rourke și Smith, publicate în Journal of Applied Sport Psychology, demonstrează că relația triunghi părinte-antrenor-sportiv este direct legată de stima de sine și de motivația autonomă a tinerilor sportivi. Antrenorul nu este doar cel care construiește tactica. Este cel care protejează mediul.
În al patrulea rând, psihologul sportiv trebuie să devină componentă obligatorie în structura oricărui club cu secții pentru juniori — nu lux pentru echipele de performanță, ci necesitate de bază pentru oricine lucrează cu copii. Deci și Ryan, prin teoria autodeterminării, au demonstrat că satisfacerea nevoilor psihologice fundamentale — autonomie, competență, relaționare — este esențială pentru motivația intrinsecă și pentru performanța sustenabilă. Fără suport psihologic profesionist, aceste nevoi rămân nesatisfăcute sistematic.
Și, poate cel mai important: părintele trebuie să înțeleagă odată pentru totdeauna că rolul lui nu este să antreneze, să arbitreze sau să comenteze. Rolul lui este să fie prezent, să iubească și să susțină — indiferent de scor. Atât. Nu mai mult. Fredricks și Eccles, în cercetările lor privind socializarea prin sport, au demonstrat că suportul emoțional necondiționat al părintelui este cel mai puternic predictor al continuității și bucuriei în sport. Nu așteptările. Nu presiunea.
Iubirea fără condiții.
Sunt Nicholas Cârstoiu, sportiv de performanță, elev la Liceul Româno-Finlandez, activist pentru tineri implicat în proiecte de sănătate mintală și drepturi ale copilului, membru al Boardului Copiilor din România susținut de UNICEF — și am crescut în acest sistem.
Am văzut bucuria sportului. Am văzut și cum este distrusă. Nu scriu din teorie. Scriu din vestiare, din cantonamente, din tribune, din privirile colegilor mei.
Sportul ar trebui să construiască oameni. Nu să îi rupă înainte să devină.
Părinte, data viitoare când deschizi gura în tribună, întreabă-te un singur lucru: fac asta pentru el sau pentru mine?
Răspunsul sincer la această întrebare este tot ce ai nevoie ca să schimbi ceva.
BIBLIOGRAFIE
- Harwood, C. G., & Knight, C. J. (2015). Parenting in youth sport: A position paper on parenting expertise. Psychology of Sport and Exercise, 16, 24–35. https://doi.org/10.1016/j.psychsport.2014.03.001
- Deci, E. L., & Ryan, R. M. (2000). The "what" and "why" of goal pursuits: Human needs and the self-determination of behavior. Psychological Inquiry, 11(4), 227–268.
- Fraser-Thomas, J., Cote, J., & Deakin, J. (2008). Understanding dropout and prolonged engagement in adolescent competitive sport. Psychology of Sport and Exercise, 9(5), 645–662. https://doi.org/10.1016/j.psychsport.2007.08.003
- Holt, N. L., Tamminen, K. A., Black, D. E., Sehn, Z. L., & Wall, M. P. (2008). Parental involvement in competitive youth sport settings. Psychology of Sport and Exercise, 9(5), 663–685. https://doi.org/10.1016/j.psychsport.2007.08.001
- Jowett, S., & Timson-Katchis, M. (2005). Social networks in sport: The influence of parents on the coach–athlete relationship. The Sport Psychologist, 19(3), 267–287. https://doi.org/10.1123/tsp.19.3.267
- Darling, N., & Steinberg, L. (2017). Parenting style as context: An integrative model. In Interpersonal Development (pp. 161–170). https://doi.org/10.4324/9781351153683-8
- Jacobs, J. E., & Eccles, J. S. (2000). Parents, task values, and real-life achievement-related choices. In Intrinsic and extrinsic motivation: The search for optimal motivation and performance (pp. 405–439). Academic Press.
- Fredricks, J. A., & Eccles, J. S. (2005). Family socialization, gender, and sport motivation and involvement. Journal of Sport and Exercise Psychology, 27(1), 3–31. https://doi.org/10.1123/jsep.27.1.3
- O'Rourke, D., Smith, R. E., Smoll, F. L., & Cumming, S. (2014). Relations of parent- and coach-initiated motivational climates to young athletes' self-esteem, performance anxiety, and autonomous motivation. Journal of Applied Sport Psychology, 26(4), 395–408.
- Predoiu, R. (2016). Psihologia sportului — Maximizarea performanței sportive. Polirom, București.
- Bandura, A. (1977). Social Learning Theory. Prentice-Hall.
Originally published on LinkedIn.Publicat inițial pe LinkedIn.
