Romania didn't lose Alexia. It drove her away, and called that normal.
I am not writing this as an observer.
I am writing this as someone who knows exactly what this story costs.
I grew up alongside Alexia Carutasu. I played for years on the same basketball team as her brother, Darius Căruțașu. I saw the work nobody watches, the discipline nobody posts about, and the sacrifices that never appear in any article.
That is why I say it plainly: Romania did not lose Alexia. It drove her away.
At 13, she debuted in Divizia A1 - an absolute record that still stands today. At 15, she was already a national champion, Romanian Cup winner, and playing in the CEV Champions League. At 15, she was no longer a talent. She was a certainty.
And also at 15, she left.
Not because she wanted more comfort. But because she had no room to breathe in a system that didn't know what to do with her.
Turkey knew.
At VakıfBank she entered a world-class environment, trained under Giovanni Guidetti, one of the most respected coaches on the planet. At Yeșilyurt she won the CEV Challenge Cup and was named MVP of the competition. With VakıfBank she lifted the Turkish Cup, the Super Cup, and the Champions League in 2022-23. Today, at Galatasaray Istanbul, she has just won the CEV Volleyball Cup, finishing as Best Scorer and Best Server of the entire competition. She is 22 years old. And she has built a trophy cabinet that Romania would never have allowed her to build.
This is not a beautiful story for Romania.
It is an indictment.
Because Alexia did not appear from nowhere. She was validated constantly: Best Scorer, Best Server, Best Opposite, MVP in European competitions, statistical leader in top leagues.
Excellence confirmed at every level, in front of everyone.
And we lost her.
No. We drove her away!
Let us call things by their name.
In Romania, too often, talent is blocked by connections, selections are influenced by favoritism, and performance becomes optional. Players promoted for their surname. Doors opened because parents work inside the system. Selections that make no logical sense - until you understand who knows whom.
I have seen this. Everyone sees this. But nobody speaks up.
And when failure becomes undeniable, nobody looks at the players who had no business being there. Nobody asks who selected them. We blame coaches, conditions, referees - anything except the truth.
And in the meantime, we destroy trust.
Children see. They understand. They learn that hard work is not enough, that merit is negotiable, that the system is not built for them.
And then they leave. Or they quit.
Alexia did not quit. She left. And she became what our system would never have allowed her to become. But how many others don't even manage that? Because if you are from Dorohoi, from Adjud, if you have no connections, if you have no money, your chances are nearly zero from the start.
And inside clubs, we keep pretending everything is normal.
There is no real sports psychology. There are no professional structures. The coach is simultaneously massage therapist, nutritionist, psychologist, and saviour in a system that provides nothing. There are no scholarships for talented children in private clubs.
There is no real national scouting program that travels to Dorohoi or Adjud to find value.
This is not development. It is negligence.
It is the reason we lost Alexia. It is the reason her brother Darius is today developing within the youth academy of Anadolu Efes Istanbul - twice EuroLeague champions — and representing Turkey at FIBA junior competitions.
This is not a coincidence.
It is a pattern.
And the worst part is that we have accepted it.
We know exactly what needs to be done. Everyone knows. Real national scouting in every corner of the country. Transparent selections with public, verifiable criteria. Scholarships based on talent, not relationships. Sports psychologists integrated into clubs. Coaches evaluated, not protected. Federations led by competence, not connections.
We do not lack solutions. We lack courage.
Because change means losing control, losing influence, losing the comfort built on interests. So nothing changes. And we keep losing.
I admire Alexia. I respect her journey. I know what her decision cost her and her family. She herself stated publicly that she was deeply disappointed by the Romanian volleyball federation's attitude and that she waited four years to change her sports nationality. Today she plays for the Turkish national team. Romania plays for nothing.
The truth is simple and needs none of the diplomacy we keep applying:
A country that cannot keep its own values is not unlucky.
It is guilty.
I am Nicholas Carstoiu, athlete and member of the Children's Board of Romania supported by UNICEF, and I refuse to accept that this is normal. Perhaps change will come when my generation reaches the point of leading these institutions - if we have not already been shaped by them into exactly what we are fighting against.
Because if nothing changes, we will not inherit this system. We will become it.
And then the final question will no longer be rhetorical: who, exactly, does this system work for?
Nu scriu acest text ca observator.
Îl scriu ca unul care știe exact cât costă povestea asta.
Am crescut lângă Alexia Căruțașu. Am jucat ani de zile alături de fratele ei, Darius Căruțașu. Am văzut munca pe care nu o vede nimeni, disciplina despre care nu se postează și sacrificiile care nu apar niciodată în articole.
De aceea spun direct: România nu a pierdut-o pe Alexia. A alungat-o.
La 13 ani debuta în Divizia A1 - record absolut, nedoborât până astăzi. La 15 ani era deja campioană națională, câștigătoare a Cupei României și juca în CEV Champions League. La 15 ani nu mai era un talent. Era o certitudine.
Și tot la 15 ani a plecat.
Nu pentru că a vrut mai mult confort. Ci pentru că nu mai avea aer într-un sistem care nu știa ce să facă cu ea.
Turcia a știut.
La VakıfBank a intrat într-un mediu de elită mondială, antrenată de Giovanni Guidetti, unul dintre cei mai respectați antrenori de pe planetă. La Yeșilyurt a câștigat CEV Challenge Cup și a fost MVP-ul competiției. Cu VakıfBank a ridicat Cupa Turciei, Supercupa și Champions League în 2022-23. Astăzi, la Galatasaray Istanbul, tocmai a câștigat CEV Volleyball Cup și a încheiat competiția ca Best Scorer și Best Server. Are 22 de ani. Și un palmares pe care România nu i l-ar fi permis niciodată să-l construiască.
Asta nu este o poveste frumoasă pentru România.
Este un rechizitoriu.
Pentru că Alexia nu a apărut din senin. A fost confirmată constant: Best Scorer, Best Server, Best Opposite, MVP în competiții europene, lider de statistici în campionate de top.
Performanță validată la toate nivelurile, în fața tuturor.
Și noi am pierdut-o.
Nu. Am alungat-o!
Hai să spunem lucrurilor pe nume.
În România, prea des, talentul este blocat de relații, selecția este influențată de pile, iar performanța devine opțională. Jucători promovați pentru nume. Uși deschise pentru că părinții sunt în sistem. Selecții fără nicio logică - până înțelegi cine pe cine cunoaște.
Am văzut asta. O vede toată lumea. Dar nimeni nu semnalează nimic.
Și atunci când eșecul devine evident, nimeni nu se uită la jucătorii care nu aveau ce căuta acolo. Nimeni nu întreabă cine i-a ales. Dăm vina pe antrenori, pe condiții, pe arbitri - pe orice, numai nu pe adevăr.
Și între timp distrugem încrederea.
Copiii văd. Înțeleg. Învață că munca nu contează suficient, că meritul este negociabil, că sistemul nu este pentru ei.
Și atunci pleacă. Sau renunță.
Alexia nu a renunțat. A plecat. Și a devenit ceea ce sistemul nostru nu i-ar fi permis niciodată să devină. Dar câți nu reușesc nici măcar atât? Pentru că dacă ești din Dorohoi, din Adjud, dacă nu ai relații, dacă nu ai bani, șansele tale sunt aproape zero din start.
Iar în cluburi continuăm să ne prefacem că totul este normal.
Nu există psihologie sportivă reală. Nu există structuri profesioniste. Antrenorul este și maseur, și nutriționist, și psiholog și salvator într-un sistem care nu oferă nimic. Nu există burse pentru talentele din cluburi private. Nu există scouting național real care să meargă la Dorohoi sau Adjud să caute valoare.
Asta nu este dezvoltare. Este neglijență.
Este motivul pentru care am pierdut-o pe Alexia. Este motivul pentru care fratele ei, Darius, crește astăzi în structura de juniori a lui Anadolu Efes Istanbul - dublu campion EuroLeague - reprezentând Turcia la competițiile FIBA.
Nu este o coincidență.
Este un tipar.
Și cel mai grav este că l-am acceptat.
Știm foarte bine ce trebuie făcut. Toată lumea știe. Scouting național real în fiecare colț al țării. Selecții transparente cu criterii publice și verificabile. Burse pentru talent, nu pentru relații. Psihologi sportivi integrați în cluburi. Antrenori evaluați, nu protejați. Federații conduse de competență, nu de pile.
Nu ne lipsesc soluțiile. Ne lipsește curajul.
Pentru că schimbarea înseamnă pierderea controlului, a influenței, a confortului construit pe interese. Așa că nu schimbăm nimic. Și continuăm să pierdem.
O admir pe Alexia. Îi respect parcursul. Știu cât a costat decizia ei și a familiei ei. Ea însăși a declarat public că a fost dezamăgită de atitudinea Federației Române de Volei și că a așteptat patru ani să-și schimbe naționalitatea sportivă. Astăzi joacă pentru naționala Turciei. Iar România joacă pentru nimic.
Adevărul este simplu și nu are nevoie de diplomația pe care o tot aplicăm:
O țară care nu își poate păstra valorile nu este ghinionistă.
Este vinovată.
Sunt Nicholas Cârstoiu, sportiv și implicat în inițiative pentru tineri, și refuz să accept că asta este normalitatea. Poate schimbarea va veni când generația mea va ajunge să conducă aceste sisteme — dacă nu vom fi deja deformați de ele.
Pentru că dacă nu schimbăm nimic, nu vom moșteni acest sistem. Vom ajunge să fim exact ceea ce combatem.
Și atunci întrebarea finală nu va mai fi retorică: pentru cine funcționează, de fapt, acest sistem?
Originally published on LinkedIn.Publicat inițial pe LinkedIn.
