The Language We Lose

Imaginează-ți că te trezești mâine și limba ta a dispărut. Nu de pe Google. Nu din școală. Din familia ta. Bunica ta încă știe cuvintele. Părinții tăi le înțeleg, dar nu ți le-au predat niciodată. Și nu poți spune lucrurile pe care le spunea ea fără să le traduci mai întâi în cap. Nu s-a distrus nimic. Nicio graniță nu s-a mutat. Niciun război n-a fost declarat. Și totuși, ceva a murit. O limbă. Un fel de a vedea lumea. O mică bucată din Europa.

Ne place să ne imaginăm că o limbă moare cu un final mare. Un ultim vorbitor. Un sat uitat. O carte veche pe care nu o mai poate citi nimeni. De obicei e mult mai tăcut de-atât. Un copil pur și simplu nu mai vorbește limba bunicilor lui. O școală nu o mai predă. Un birou nu o mai folosește. Un adolescent decide că o limbă mai mare e mai utilă. Și, într-o zi, nu mai are cine s-o ducă mai departe. Poate dura doar două generații. O singură familie care se oprește – și s-a terminat.

Uite un lucru pe care cei mai mulți îl înțeleg greșit despre Europa. Ne-o imaginăm ca pe un uriaș când vine vorba de limbi. Nu e. Europa are în jur de două sute douăzeci și cinci de limbi native, și asta înseamnă doar vreo trei la sută din toate limbile de pe planetă¹. Cele mai multe limbi ale lumii trăiesc în Asia și în Africa. Așa că Europa nu e uriașă din punct de vedere lingvistic. E prețioasă. Unele dintre aceste limbi sunt vorbite de zeci de milioane de oameni. Altele, de o comunitate destul de mică încât să încapă într-o singură școală. Câteva sunt deja aproape stinse.

Și aici e întrebarea pe care vreau, de fapt, s-o pun. Ce se întâmplă când o limbă devine prea mică pentru a mai conta? Și cine decide asta? Cine decide că o limbă e utilă și alta e terminată? Cine decide care limbă are loc într-o clasă, un spital, o sală de judecată, o universitate, o aplicație? Și când un adolescent trebuie să aleagă între limba pe care o vorbeau bunicii lui și limba care i-ar putea da un viitor, chiar o să numim asta o alegere liberă?

Europa vorbește mult despre cât de mult își iubește limbile. Dar hai să fim sinceri unii cu alții. Nu toate au aceeași putere. Unele deschid ușile universităților. Unele deschid piețe de muncă. Unele conduc știința, internetul și jumătate din melodiile pe care le știi pe de rost. Iar altele se vorbesc acasă și aproape nicăieri altundeva. Pe toate le numim limbi. Dar nu le tratăm la fel.

Uniunea Europeană are un motto: unită în diversitate. Sună frumos. Dar unitatea e ușoară când diversitatea încape pe un afiș. Testul adevărat vine mai târziu. Când o comunitate cere ca limba ei să fie predată în școală. Când un copil are nevoie să învețe într-o limbă pe care o mai vorbesc doar câteva mii de oameni. Când o instituție publică trebuie să facă loc pentru încă o limbă. Când protejarea unei limbi chiar costă bani. Ăsta e momentul în care aflăm dacă Europa chiar crede ce tot spune.

Și mai facem o greșeală când vorbim despre limbile europene. Europa nu înseamnă doar limbile care sunt aici de o mie de ani. Plimbă-te prin Bruxelles, Berlin, Paris, Londra sau București și o să auzi limbi care au venit cu oameni, nu cu granițe. Un copil care vorbește arabă acasă, română la școală și engleză pe internet nu e mai puțin european fiindcă harta lui de limbi e mai complicată decât a ta. El e ceea ce Europa deja este.

Acum adaugă partea de care nu-și făcea nimeni griji acum zece ani. Există un loc nou în care limbile se luptă pe tăcute să supraviețuiască, și nu e un sat. E ecranul tău. Dacă limba ta abia există online, e abia înțeleasă de instrumentele de traducere, abia se regăsește în sistemele de inteligență artificială cu care toată lumea începe să vorbească în fiecare zi, atunci se întâmplă ceva ciudat. O limbă nu trebuie să dispară din gura oamenilor ca să dispară din viitorul lor. Poate să se stingă mai întâi din tehnologie. Așa că întreabă-te un lucru. Dacă o inteligență artificială înțelege perfect engleza, dar se împiedică de limba bunicii tale, a cui Europă ajută ea, pe tăcute, s-o construiască?

Nu trebuie să se întâmple așa. Pe insula La Gomera, în Spania, oamenii încă vorbesc o limbă făcută în întregime din fluierături. O limbă fără pagină, care poate traversa o vale întreagă purtată de vânt. Și, în loc s-o închidă într-un muzeu, o predau copiilor la școală ca să nu moară. Așa arată când un loc decide că trecutul lui e și el o parte din viitorul lui.

Deci ce aș schimba, de fapt? Patru lucruri. Întâi, orice copil european ar trebui să iasă din școală vorbind cel puțin două limbi în afară de a lui. Nu doar pentru joburi. Pentru oamenii pe care, dintr-odată, îi poți înțelege. Al doilea, orice limbă regională sau minoritară ar trebui să aibă un drum real spre școală și spre viața digitală, nu doar o mențiune drăguță o dată pe an. Europa are deja un tratat exact pentru asta, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare². Ideea e chiar să-l folosească. Al treilea, Europa ar trebui să plătească pentru a construi tehnologie lingvistică pentru limbile prea mici ca să fie profitabile. O limbă cu cincizeci de mii de vorbitori, în loc de cincizeci de milioane, n-ar trebui să aibă de o mie de ori mai puține șanse să existe online. Al patrulea, școlile ar trebui să nu mai trateze limbile ca pe încă o materie de trecut, și să înceapă să le trateze ca pe niște pașapoarte. Pentru că asta și sunt.

Înainte să termini de citit, fă un lucru pentru mine. Gândește-te la limba pe care n-ai vrea s-o pierzi niciodată. Cea în care înjuri când ești nervos. Cea în care vorbești când îți suni mama. Cea în care bunicii tăi își spuneau poveștile. Acum imaginează-ți că proprii tăi copii o înțeleg, dar nu o pot vorbi. Ai mai numi-o o limbă vie?

Europa nu slăbește pentru că vorbim limbi diferite. Slăbește atunci când unele dintre aceste limbi devin prea mici ca să mai fie auzite. Nu protejăm o limbă pentru că fiecare limbă trebuie să dureze la nesfârșit. O protejăm pentru că, odată dispărută, nimeni nu mai poate reconstrui exact lumea care trăia în ea.

Pentru că, atunci când ultimul copil nu mai vorbește o limbă, Europa nu pierde încă un fel de a vorbi. Pierde încă un fel de a gândi. Iar un continent care devine tot mai ușor de înțeles, dar tot mai greu de recunoscut, ar putea să-și dea seama prea târziu că nu a devenit mai unit.

Ci doar mai mic.

Surse