The Erasmus You'll Never Be Invited To
Every October, Europe celebrates Erasmus Days. The children who need it most have never even heard of it.
Somewhere in Romania, in Bulgaria, in one of the places Europe politely calls the edge of the map, there is a boy who has never seen the sea. He is almost eighteen. The furthest he has ever been is the nearest town, once, for about an hour, long enough to eat an ice cream and look at a pizza he could not afford. He has never stood at the bottom of a mountain and looked up. He keeps an old photo of the sea, the kind that has gone soft at the corners, and sometimes he stares at it and tries to imagine how the beach smells. For him, Europe is a rumour. And Erasmus is a fairy tale written for somebody else.
This month, from the 12th to the 17th of October, Europe celebrates Erasmus Days1. Thousands of events. Bright posters. Happy hashtags. Photos of students laughing in cities far from home. All of it is real, and a lot of it is genuinely beautiful. Erasmus is one of the best ideas Europe ever had: the promise that an ordinary young person, from anywhere, can go and see the continent they belong to. I believe in that promise completely. Which is exactly why I want to say the uncomfortable part out loud.
A door can be open and still be almost impossible to find. Opportunity in Europe is not always stolen. Sometimes it is simply filtered, quietly, before it ever reaches the people who need it most. And the filter is made of three things that have nothing to do with how clever or how hard-working a kid is: information, money, and knowing the right people.
Start with information. You cannot just sign your child up for Erasmus. There is no simple form a parent fills in alone. It all runs through schools and approved organisations, so the first thing that decides a child's chances is whether the adults around them even know the programme exists. A school that has done this before starts from a completely different place than one that never has. The difference is often not talent. It is whether the school around you already knows how the system works. That advantage never shows up on a child's application. It just decides whether the application is ever written at all. The child from the village did not lose the competition. He was simply never told there was one. Inequality does not always look like a locked gate. Sometimes it just looks like paperwork.
Then there is selection. Even when a school does take part, who actually gets picked? The rules say selection has to be fair, open and written down. But rules on paper and trust in real life are two different things. When a student cannot see the criteria, the whole thing stops feeling like a competition and starts feeling like a decision made somewhere above their head. Because the moment a young person starts believing that connections count for more than criteria, they stop asking whether they can win. They start asking whether they were ever really meant to compete.
Then there is the maze. The problem with Erasmus is not too little information. It is almost the opposite: the information is scattered everywhere, across programme pages, agencies, schools, organisations and databases. If you already know how the machine works, you can find your way around it. If you are a parent meeting it for the first time, in a small town, with no one to ask, it might as well be written in a language you were never taught. The real question is not whether the information exists. It is whether the child who needs it can find the right piece, at the right moment, in a form they can use.
But the part that honestly gets to me is simpler than all of that. Look at the photos from the conferences where these programmes get designed, funded and celebrated. Serious rooms. Serious people. Serious talk about young people. Then ask the obvious question: where are the young people? We are the subject of the meeting. We are just not invited to it. A photo of adults talking about youth is not proof that youth took part. It is proof that adults talked about youth. That sounds like a small thing, until you are the teenager whose life is being discussed in that room. Then it is the whole point.
So let me ask the thing nobody at those tables seems to ask. Who, exactly, is Erasmus for? And maybe the sharper question is even simpler: who is still missing?
Here are the only numbers you need. Erasmus+ is worth about 26.2 billion euros3. It is one of the biggest things the EU pays for. And yet, when the EU surveyed its own youth organisations, about two in three said the programme's own rules made it harder, not easier, to reach the young people who are hardest to reach. The people whose whole job is to open the door are telling you the door is heavy. That is not proof that Erasmus is failing. It is proof of something more interesting: making a programme bigger is not the same as making it easier to reach.
And this is where it gets uncomfortable, because Europe already knows. Inclusion is not a footnote in Erasmus+. It is one of its four main priorities, with extra money set aside for young people who face money problems, distance, or a harder start in life, and even help for those who, in the programme's own words, think Erasmus is not for them2. Think about what that admission means. You do not build a special ramp for the people you were already letting in through the front door. You build it for the ones you have been quietly leaving outside. So we are not asking whether Europe knows there is a problem. Europe has written the problem into its own programme. The only question left is whether it has fixed enough of it.
So here is what I would build. One clearer door, not a maze. A single, official European place where any young person or parent can search real Erasmus opportunities, see who can apply, see exactly how people are chosen, and find the organisation responsible. The EU has already proposed a new Erasmus for 2028 to 2034, and the whole argument around it is about making it simpler and more open4. Good. Now make it actually work for the teenager who does not already know where to look. Make fairness something you can check. Publish who gets the funding, who takes part, how they were chosen, and how many came from the groups that were supposed to be the priority. If inclusion really is a priority, it should not only live in the programme guide. It should show up in the data. And a seat for us. No programme built for young people should be designed in a room with no young people in it. Not as decoration for the photo, but as people who get asked, get listened to, and get to say when the emperor has no clothes.
None of this means Erasmus is a lie. Just the opposite. I want more of it. I want it to reach more people, in more places, with fewer invisible walls between the opportunity and the child. The problem was never the idea. The problem is the distance between the idea and the kid it was supposed to be for.
So go back to that boy with the faded photo of a sea he has never smelled. Erasmus was supposed to make Europe feel closer to him. But distance is not only measured in kilometres. It is also measured in information, in money, and in whether anyone ever made you believe the opportunity was meant for you too. Europe can put the door online, pay for the journey, and print the word inclusion in every brochure it owns. None of it matters if the child who needs the opportunity most never finds the door.
And that is the question Erasmus Days should really leave us with. Not how many events we held. Not how many photos we posted. Not how many times we said Europe is open. Just one simple question: who still cannot get in? Because if we cannot answer that, we are not measuring inclusion. We are measuring the party. And a Europe that throws a party for an open door, while some of its children are still standing outside it, has not finished building the Europe it keeps promising them.
Undeva în România, în Bulgaria, într-unul dintre locurile pe care Europa le numește politicos marginea hărții, e un băiat care n-a văzut niciodată marea. Are aproape optsprezece ani. Cel mai departe a ajuns până în orașul cel mai apropiat, o singură dată, cam o oră, cât să mănânce o înghețată și să se uite la o pizza pe care nu și-o putea permite. N-a stat niciodată la poalele unui munte ca să privească în sus. Păstrează o poză veche cu marea, din alea cu colțurile tocite, și uneori se uită lung la ea și încearcă să-și imagineze cum miroase plaja. Pentru el, Europa e un zvon. Iar Erasmus e o poveste scrisă pentru altcineva.
Luna asta, între 12 și 17 octombrie, Europa sărbătorește Erasmus Days1. Mii de evenimente. Afișe colorate. Hashtaguri vesele. Poze cu studenți care râd în orașe departe de casă. Totul e real, și mare parte chiar e frumos. Erasmus e una dintre cele mai bune idei pe care le-a avut vreodată Europa: promisiunea că un tânăr obișnuit, de oriunde, poate să plece și să vadă continentul din care face parte. Cred în promisiunea asta pe de-a-ntregul. Exact de-aceea vreau să spun cu voce tare și partea incomodă.
O ușă poate fi deschisă și totuși aproape imposibil de găsit. Oportunitatea în Europa nu e mereu furată. Uneori e doar filtrată, pe tăcute, înainte să ajungă la oamenii care au cel mai mult nevoie de ea. Iar filtrul e făcut din trei lucruri care n-au nimic de-a face cu cât de deștept sau de muncitor e un copil: informația, banii și relațiile.
Să începem cu informația. Nu-ți poți înscrie pur și simplu copilul la Erasmus. Nu există un formular simplu pe care un părinte îl completează singur. Totul trece prin școli și prin organizații acreditate, așa că primul lucru care decide șansele unui copil e dacă adulții din jurul lui știu măcar că programul există. O școală care a mai făcut asta pleacă dintr-un loc complet diferit față de una care n-a făcut-o niciodată. Diferența nu ține, de multe ori, de talent. Ține de dacă școala din jurul tău știe deja cum funcționează sistemul. Avantajul ăsta nu apare niciodată în dosarul unui copil. Doar decide dacă dosarul ajunge vreodată să fie scris. Copilul de la țară nu a pierdut competiția. Pur și simplu nu i-a spus nimeni că există una. Inegalitatea nu arată mereu ca o poartă încuiată. Uneori arată doar ca niște hârtii.
Apoi e selecția. Chiar și atunci când o școală participă, cine e ales de fapt? Regulile spun că selecția trebuie să fie corectă, deschisă și pusă pe hârtie. Dar regulile de pe hârtie și încrederea din viața reală sunt două lucruri diferite. Când un elev nu poate vedea criteriile, totul încetează să mai pară o competiție și începe să pară o decizie luată undeva, pe deasupra capului lui. Pentru că, în clipa în care un tânăr începe să creadă că relațiile contează mai mult decât criteriile, nu se mai întreabă dacă poate câștiga. Începe să se întrebe dacă a fost vreodată chemat cu adevărat să concureze.
Apoi e labirintul. Problema cu Erasmus nu e că ar fi prea puțină informație. E aproape invers: informația e împrăștiată peste tot, prin pagini de program, agenții, școli, organizații și baze de date. Dacă știi deja cum merge mașinăria, te descurci să te orientezi. Dacă ești un părinte care dă prima oară peste ea, într-un orășel, fără să ai pe cine întreba, e ca și cum ar fi scrisă într-o limbă pe care nu te-a învățat nimeni. Întrebarea adevărată nu e dacă informația există. E dacă copilul care are nevoie de ea poate găsi bucata potrivită, la momentul potrivit, într-o formă pe care o poate folosi.
Dar partea care, sincer, mă atinge cel mai tare e mai simplă decât toate astea. Uită-te la pozele de la conferințele unde programele astea sunt gândite, finanțate și sărbătorite. Săli serioase. Oameni serioși. Discuții serioase despre tineri. Apoi pune întrebarea evidentă: unde sunt tinerii? Noi suntem subiectul întâlnirii. Doar că nu suntem invitați la ea. O poză cu adulți care vorbesc despre tineri nu e o dovadă că tinerii au participat. E o dovadă că adulții au vorbit despre tineri. Pare un lucru mărunt, până când ești tu adolescentul a cărui viață se discută în sala aia. Atunci e exact miezul problemei.
Așa că hai să pun întrebarea pe care nimeni de la mesele alea nu pare s-o pună. Pentru cine e, mai exact, Erasmus? Și poate că întrebarea mai ascuțită e și mai simplă: cine tot lipsește?
Uite singurele cifre de care ai nevoie. Erasmus+ valorează în jur de 26,2 miliarde de euro3. E unul dintre cele mai mari lucruri pe care le plătește UE. Și totuși, când UE și-a întrebat propriile organizații de tineret, cam două din trei au spus că regulile programului fac mai greu, nu mai ușor, să ajungi la tinerii cei mai greu de ajuns. Chiar oamenii a căror meserie e să deschidă ușa îți spun că ușa e grea. Asta nu e o dovadă că Erasmus eșuează. E dovada a ceva mai interesant: a face un program mai mare nu e același lucru cu a-l face mai ușor de ajuns.
Și aici devine incomod, pentru că Europa știe deja. Incluziunea nu e o notă de subsol în Erasmus+. E una dintre cele patru priorități principale ale lui, cu bani puși deoparte special pentru tinerii care se lovesc de probleme de bani, de distanță sau de un start mai greu în viață, și chiar cu ajutor pentru cei care, în cuvintele programului, cred că Erasmus nu e pentru ei2. Gândește-te ce înseamnă recunoașterea asta. Nu construiești o rampă specială pentru oamenii pe care oricum îi lăsai să intre pe ușa din față. O construiești pentru cei pe care i-ai lăsat, pe tăcute, afară. Așa că nu întrebăm dacă Europa știe că există o problemă. Europa și-a scris problema chiar în propriul program. Singura întrebare rămasă e dacă a reparat destul din ea.
Deci uite ce aș construi eu. O ușă mai clară, nu un labirint. Un singur loc european, oficial, unde orice tânăr sau părinte poate căuta oportunități Erasmus reale, poate vedea cine se poate înscrie, poate vedea exact cum sunt aleși oamenii și poate găsi organizația responsabilă. UE a propus deja un nou Erasmus pentru 2028–2034, iar toată discuția din jurul lui e despre a-l face mai simplu și mai deschis4. Bine. Acum faceți-l să funcționeze cu adevărat pentru adolescentul care nu știe deja unde să se uite. Faceți din corectitudine ceva ce se poate verifica. Publicați cine primește finanțarea, cine participă, cum au fost aleși și câți au venit din grupurile care trebuiau să fie prioritatea. Dacă incluziunea chiar e o prioritate, n-ar trebui să trăiască doar în ghidul programului. Ar trebui să se vadă în date. Și un loc pentru noi. Niciun program construit pentru tineri n-ar trebui gândit într-o sală fără niciun tânăr în ea. Nu ca decor pentru poză, ci ca oameni care sunt întrebați, sunt ascultați și au voie să spună când împăratul e gol.
Nimic din toate astea nu înseamnă că Erasmus e o minciună. Dimpotrivă. Vreau mai mult din el. Vreau să ajungă la mai mulți oameni, în mai multe locuri, cu mai puțini pereți invizibili între oportunitate și copil. Problema n-a fost niciodată ideea. Problema e distanța dintre idee și copilul pentru care era menită.
Așa că întoarce-te la băiatul ăla cu poza decolorată a unei mări pe care n-a mirosit-o niciodată. Erasmus trebuia să facă Europa să pară mai aproape de el. Dar distanța nu se măsoară doar în kilometri. Se măsoară și în informație, în bani și în faptul că te-a făcut vreodată cineva să crezi că oportunitatea era și pentru tine. Europa poate pune ușa online, poate plăti călătoria și poate tipări cuvântul incluziune în fiecare broșură pe care o are. Nimic din toate astea nu contează dacă copilul care are cel mai mult nevoie de oportunitate nu găsește niciodată ușa.
Și asta e întrebarea cu care ar trebui, de fapt, să ne lase Erasmus Days. Nu câte evenimente am ținut. Nu câte poze am postat. Nu de câte ori am spus că Europa e deschisă. O singură întrebare simplă: cine tot nu poate intra? Pentru că, dacă nu putem răspunde la asta, nu măsurăm incluziunea. Măsurăm petrecerea. Iar o Europă care dă o petrecere pentru o ușă deschisă, în timp ce unii dintre copiii ei stau încă afară, nu a terminat de construit Europa pe care le-o tot promite.
Sources
Surse
- Erasmus Days 2026 runs 12-17 October 2026 (the 10th edition). Official site:Erasmus Days 2026 se desfășoară între 12 și 17 octombrie 2026 (ediția a 10-a). Site oficial: Erasmus Days 2026 - official website
- European Commission, Erasmus+ programme priorities - “Inclusion and Diversity”: equal opportunities and access for all, with dedicated support for participants with fewer opportunities:Comisia Europeană, prioritățile programului Erasmus+ - „Incluziune și diversitate”: șanse egale și acces pentru toți, cu sprijin dedicat pentru participanții cu mai puține oportunități: Erasmus+ Inclusion and Diversity - European Commission
- Erasmus+ budget of €26.2 billion (2021-2027), and the finding that around two thirds of surveyed youth organisations identified structural barriers in the programme's rules to reaching those with fewer opportunities - European Youth Forum:Bugetul Erasmus+ de 26,2 miliarde euro (2021-2027) și constatarea că aproximativ două treimi dintre organizațiile de tineret chestionate au identificat bariere structurale în regulile programului pentru a ajunge la cei cu mai puține oportunități - European Youth Forum: Erasmus+ and young people with fewer opportunities - European Youth Forum
- European Commission, proposal for the new Erasmus+ programme beyond 2027 (2028-2034):Comisia Europeană, propunerea pentru noul program Erasmus+ după 2027 (2028-2034): Erasmus+ 2028-2034 proposal - European Commission
